Se ti piace(anche a me piace,è di mio nonno,come quella di seguito),ti dovrebbe piacere anche questa:
Ammore mio!
I
“Sì comm’a na matina ’e primmavera
c’ ’o culore d’ ’e rrose
ca se stanno arapenno
e ll’aria attuorno fanno profumà’,
sì comm’a nu ciardino
addò io veco ’e lùcere ’e ccerase
e, quanno ll’ombre scennono d’ ’a sera,
’a seta janca
d’ ’e giesummine
e comm’ a nu tramonto ’e maggio sì
ca va spannenno
nu sciummo russo e trase
mmiez’ a ll’arbere e sceta n’armunia
da ’e ccorde d’ ’e strumente ’e tanta aucielle
e chelli vvoce belle
pure ’a malincunia
sanno fà’ scumparì.”
Chesti pparole, ammore,
io scrivevo quann’era
’e chesta vita nosta ’a primmavera.
II
Quanta vote è venuta chell’està!
’O culore d’ ’o grano
se mmiscava cu ll’oro
ca scenneva ’a luntano
e parévano pure
‘a pèrzeca e ’a crisòmmela lucente.
Atturno a chille scoglie
tremmuliava
na rezza ’e sole
Dint’ ’e nnuttate ’e fràute
sunàvano ll’arille e se sentévano
’e vvoce appassiunate
d’ ’e russignuole
dint’a nu manto ’argiento arravugliate
ca ce ncantàvano.
Pure d’ ’a vita nosta era ll’està
quanno ll’ammore
metteva ’o fuoco dint’ a chisti core.
III
Dint’all’autunno spisso se stennévano
lenzola ’e nuvole
e a zeffunno
cierti vvote chiuveva
e venévano ’e juorne ca sbatteva
’o viento ’e llastre e ll’arbere.
Onne ’e musto trasévano ’int’a ll’aria
e ll’uva fràvula
spanneva nu culore
c’assumigliava a chillo
‘e ll’uocchie tuoje, ammore.
Na matina d’autunno
io vedette nu sciore
e sti pparole ’a dint’ ’o core ascettero:
“Sciore, è ll’autunno e tu t’attacche ancora
a chistu ramo nzieme a doje… tre… ffronne
e nun t’accuorge ca è venuta ll’ora
pure pe te ’e cadé’?
Ma tu nun te vuo’ arrènnere
e comme te lusenga chillu sole
ca ’e vvote ntra na nuvola
e n’ata vide ’e lùcere!
E chistu core
’int’a ll’autunno ’e chesta vita soia
comme s’attacca a chella ca ’o po ntènnere
e ’o sape cunzulà’!
Sciore, stu core è tale e quale a te.”
IV
Po’ venette ’a vernata
’e chesta vita nosta.
E spisso ’int’ ’e ghiurnate
’e vierno ’e ragge ’e sole
parévano stutate:
’e nnuvole cu nu culore ’e gnosta
e cénnere
cummigliàvano ’o cielo
e acqua annevata
scenneva ncopp’ ’e pprete ’e sta città.
’E vvote ’o viento
dint’a na morza ‘e gelo
chille rame spugliate
s’ ’e vvuleva luntano assaje purtà’.
E na matina
me diciste accussì:
“Arreto a chesti ccose ca so’ scure
s’appriparano già pe s’arapì’
a centenare ’e sciure.
E sta natura chesto fa capì’:
sempe s’ha da sperà’!”
Doppo quase nu mese
t’alluntanaste ’a me
pe ghì’ a nu paese…
addó chi arriva… cà nun pò turnà’.
E quanno ’a vita mia
addeventa na croce pe sta via
addó sto cammenanno mò sul’ i’
chelli pparole toje
Nun me fanno abbelì’
Questa è molto belle e (se non mi sbaglio) è dedicata a mia nonna.:Sm3:
Firmato:Banfone!